Valentin Naumescu președinte ICDE, într-un articol excelent postat pe ziare.com pune punctul pe i. Considerăm că Populismul a „învins” și sectorul energetic, încrederea în piețele de energie este ajutată continuu să se diminueze .

Populismul a învins. Cu foarte rare excepții (și nu voi obosi să o dau ca exemplu la aceste fericite excepții pe Angela Merkel), politica este făcută peste tot în democrațiile euro-atlantice de populiști pricepuți la meșteșugul vorbitului în numele poporului.

De la o margine la alta a spațiului politic occidental, din Statele Unite până în Europa Centrală, pe o lungă axă care se întinde din „California blue” a minorităților și corectitudinii politice sau Biroul Oval al „Make America Great Again” până în Parisul „suveranității europene și morții cerebrale a NATO”, de la Varșovia albă și pură la Bratislava anticorupților mânioși și de la Budapesta marelui atlet al creștinătății secolului XXI până la Bucureștiul partidelor oamenilor vechi și noi, populismul a învins și face discursul actorilor politici.

3 motive pentru care prinde populismul

Iar poporul ce să facă? Trebuie să „cumpere” formulele livrate, că doar sunt toate numai pentru el…

Cumpără oamenii populismul din trei mari motive – în primul rând, pentru că nu se mai citesc cărți, iar cultura scrisă tradițională a Occidentului, care era o cultură filtrată, normativă și cenzurată în sensul bun al termenului, a pierdut bătălia în fața culturii imaginii și emoției de moment, care guvernează în prezent voturile cetățenilor și deciziile politice ale partidelor și guvernelor.

În al doilea rând, pentru că instrumentele de comunicare ale prezentului, deși supertehnologizate și ușor accesibile, transmit de fapt publicului o informație simplistă, de tot mai slabă calitate, infestată ideologic (dinspre dreapta sau dinspre stânga), însă cu o doză suficient de discretă de manipulare ideologică și interese ale transmițătorului încât să fie insesizabilă de către consumatorul obișnuit de rețele sociale și de televiziune.

Și într-o carte tiparită s-ar putea întâmpla teoretic așa ceva, dar este mult mai greu, cărtțle neaparând la zece minute după un eveniment, fiind citite de mai mulți profesioniști înainte de publicare și necesitând mai mult de zece cuvinte pentru exprimarea mesajului. Sunt, din nefericire, o mulțime de votanți care tot ce știu despre politică și lume știu de la televizor sau de pe Facebook.

În al treilea rând, pentru că nu mai există pe piața electorală altceva decât populism. Partidele anti-sistem de acum câțiva ani au amenințat serios supremația partidelor mainstream, iar acestea din urmă, ca să supraviețuiască, au învățat din mers lecția populismului (cazul Partidului Conservator din Marea Britanie, un partid cândva al elitelor, devenit populist pentru a depăși concurența lui Nigel Farage pentru electoratul de dreapta, este ilustrativ).

A devenit, practic, nerentabil politic să mai încerci sa spui lucrurilor pe nume, căci nimeni nu mai vrea să „cumpere” dileme și adevăruri incomode, moderate sau în tonuri de gri – toată lumea vrea astăzi certitudini, vrea formule radicale, intens colorate, simple și tari.

Donald Trump este de departe campionul comunicării populiste, dar nici alții nu se lasă mai prejos și vin tare din urmă, pe culoarele progresismului sau conservatorismului radical.

De la Winston Churchill si a sa viziune elitista a „Statelor Unite ale Europei” la Boris Johnson și Brexit, a fost un drum lung și un avatar neașteptat al Partidului Conservator. Aceeași radicalizare, dar spre stânga socialistă a cunoscut-o și Partidul Laburist sub Jeremy Corbyn, simțindu-se probabil „obligat” să își protejeze electoratul social-democrat de concurența cu Lib-Dem și ajungând să împingă discursul spre o stânga radicală.

Alegerile din ultimii 2-3 ani din Franța, Italia, Spania, Austria, Cehia, Polonia, Ungaria, Grecia etc. au pus de asemenea în evidență o puternică dimensiune populistă. Să vedem ce va fi în România, în iunie sau decembrie anul acesta. Presupun ca vom vedea aceeași bătălie a populiștilor, cu radicalizările de rigoare ale momentului.

Într-un astfel de mediu informațional precar și otrăvit (în pofida aparenței de abundență a informațiilor), să nu ne mai mirăm că, în ceea ce era odată Occidentul liberal în sensul rațional al termenului, s-au insinuat cântecele de sirenă ale Rusiei și Chinei, ale autoritarismului și „eșecului liberalismului”.

Nimic nu e mai firesc și mai simplu, privit dinspre puterile dictatoriale orientale, decât să critici și să dezintegrezi Occidentul și democrațiile liberale folosindu-te de naivitatea cetățeanului de bună credință, de tehnologia și de instrumentele de comunicare pe care Occidentul însuși le-a creat, precum Internetul, libertatea de expresie, globalizarea și deschiderea frontierelor.

Să îl distrugi adică, cu propriile lui arme. Cine ar fi crezut, cu 30 de ani în urmă, că toate aceste uriașe realizări politice, economice și tehnologice ale Vestului ar putea fi folosite mai târziu de dușmanii lumii liberale?

Cum s-a ajuns aici, cum ți s-a întâmplat așa ceva ție, cetățeanule transformat în militant și hater, fie ca ești un tânăr energic, fie un adult în floarea vârstei sau un pensionar altminteri de treabă?

O variantă sau alta de populism te-a prins la un moment dat, ca un virus (nici tu nu mai știi cum și când ți s-a întâmplat, poate butonai plictisit telecomanda într-o seară și deodată ai dat peste unul care striga că vrea să-ți spună „adevărul din spatele conspirației mondiale a lui Soros” sau poate stateai liniștit pe o bancă și navigai pe Internetul de la telefon, când ai dat peste „call-ul” unor exaltați care voiau „să facă o lume mai bună” și aveau neapărat „nevoie de tine”), te-a înșfăcat bine de guler și acum nu-ți mai dă drumul, îți livrează shot-uri din ce în ce mai mari și mai dure și tu le înghiți, hipnotizat.

Populismul este marfa politică a epocii noastre. Se vinde bine, se vinde peste tot, chiar dacă este în esență același produs submediocru intelectual, ambalat sub denumiri diferite, în cutii și culori ce par să acopere o largă diversitate de oferte programatice și de soluții.

Toți îți vor desigur binele, ție, consumatorule de slogane și lozinci. Trebuie doar să dai share și să-i votezi! Atât. De altceva oricum nu mai au nevoie de la tine. De restul se ocupă ei după aceea, la Casa Albă, în Parlamentul European, în parlamentul național, la primărie sau în consilii, comitete și comiții bine plătite.

Cele două extreme

Populiști progresiști versus populiști conservatori sau, dacă preferați, populiști liberali vs iliberali, care își radicalizează pe zi ce trece bulele de adepți și rup, una după alta, punțile de legătură și comunicare între cele două lumi, pentru a-și controla mai bine sectele politice pe care le-au format.

Trumpistii si Brexiteers au reacții umorale, de ură extremă și sar iritați la orice contra-argument rațional ai încerca să le spui, dar și dincolo, scena cu fetita Greta care intră cu alaiul în instituțiile europene iar mai marii Uniunii se bulucesc să facă poze cu ea și cad pe spate la primele cuvinte ale acesteia, aplaudând frenetic, mi se pare de un ridicol absolut.

Unii ne bagă pe gât principiul diversității forțate, corectitudinea politica paroxistică, discriminarea pozitivă și lupta totală impotriva încălzirii globale (care ne amintește de „lupta pentru pace” a comuniștilor de acum câteva decenii), toate ridicate la forme aberante și uneori ilogice, contestând însă principiul meritocrației, capitalismul, economia de piață și principiul profitabilității/sustenabilității economice ca unică sursa de prosperitate și confort, ceilalți ne bagă pe gât considerente identitare și religioase, cu tradițiile lor retrograde cu tot, contestând valorile liberale, individualismul, globalizarea și secularismul.

Imposibila alegere din SUA

Nu ne este clar, de exemplu, ce ar putea face pe 3 noiembrie cetățeanul american căruia nu îi plac nici Donald Trump și ideile lui „great”, nici Bernie Sanders (sau Joe Biden) și poveștile „socialismului democratic”. Să stea acasă e rău (îl critică vecinii că nu ii pasă de viitorul țării lui), să meargă să își anuleze votul e rău (ce rost mai are să piardă vremea la cozi kilometrice, dacă tot nu îi plac candidații?), să dea cu banul pentru votul sau e rău (îl roade, totuși, conștiința că nu a fost în stare să aibă și el o opinie, cum au toți din grupurile astea zgomotoase din jurul lui), chiar nu știe ce să facă.

Avea si el la un moment dat un preferat acolo, să zicem pe tânărul moderat Pete Buttigieg, dar n-a putut să facă nimic omul lui și s-a retras, că era prea mic pentru un război atât de mare, lăsându-i însă în urmă o recomandare de care nu este foarte încântat.

După un timp mai scurt sau mai lung de chinuitoare abținere, cetățeanul nostru nehotărât va ceda. Va ajunge la concluzia că mai bine se lasă prins și el într-o bulă sau alta, unde cel puțin nu va mai fi chinuit de dubii, dileme și îndoieli, unde toți au certitudini puternice și îi urăsc foarte tare pe „tâmpiții” din bula cealaltă.

Pentru el, cetățeanul care se simte responsabil și dator să contribuie cu ceva și să-și dea votul, va fi infinit mai comod să facă asta și să se lase purtat pe un val ideologic, unde mesajele vin gata pregătite și el se simte special și important, băgat în seamă și valorizat (ce duios le vorbesc toți liderii populiști suporterilor lor, spunându-le că ei sunt cei mai deștepți, că ei sunt singurii care înțeleg adevărurile fundamentale ale lumii) și să devină astfel, în final, un militant neabătut.

Primul mare lider populist al lumii moderne a fost Napoleon însuși, care le spunea celor care urmau să moară pentru cauza lui că „fiecare soldat poartă în raniță bastonul de mareșal„. O prostie, desigur, dar o prostie pe care am mai auzit-o recent, reformulată pentru uzul intern al partidelor oamenilor noi.

Bastonul de mareșal nu se află, de bună seamă, în ranița fiecărui soldat, iar asta o știu foarte bine cei ce-și privesc partidele ca pe vehicule pentru propriile ambiții. Și, totuși, continuă să o spună, ca să-și înflăcăreze adepții. Nu-i interesează că mai devreme sau mai târziu vine momentul adevărului, iar speranțele înșelate sunt mai nocive decât însăși lipsa promisiunilor.

Populismul devine repede autoritarist

Urmând acest parcurs al combinării ipocriziei liderilor cu naivitatea militanților, dezamăgirile se vor ține lanț, iar încrederea în democrație va scădea drastic. Și la Roma, și la Paris, și la Berlin, și la București.

Iar populiștii de generație nouă care vor câștiga la un moment dat o majoritate, învingându-i pe ceilalți populiști, vor spune că „ajunge cu haosul”, e momentul să instaureze ordinea și disciplina.

În prima fază, adepții platformei câștigătoare vor jubila. Este natural să fie așa, pentru ca principiile lor au învins și deci se vor impune în societate, dându-le peste nas învinșilor, pe care oricum îi urau atât de tare și de atât de multă vreme.

Orice autoritarism pare să te răcorească în primă fază, desigur dacă ai fost de partea învingătorilor. Deci „Ciocul mic!” îți vine să le strigi, instinctiv, celor căzuți în genunchi, în fața ta, după ce ai luptat cu ei ani în șir. Apoi, după un timp, vrei să spui și tu ceva acolo, în partidul condus de liderul pe care l-ai idolatrizat, să ai și tu o părere, bună sau rea, poate nu prea ești de acord cu unele măsuri luate, poate ai fi făcut puțin altfel într-o anumită situație, dar nu o spui cu rea credință și, în esență, ești tot de partea lor.

Surpriză, însă, colegul de partid care a ajuns sus este deranjat de observațiile tale și le spune în șoaptă celorlalți, pe la spatele tău, sau chiar Liderului, că ești ostil, ești vândut dușmanului, ești un pericol pentru unitatea organizației și strici spiritul combatant al echipei.

Vei fi îndepărtat, marginalizat. Populismul devine repede autoritarist, pentru că nu lucrează cu oameni liberi, realiști și lucizi, cărora să le fie îngăduit să fie de partea ta și în același timp să te critice, ci cu roboței întorși cu cheița, programați să dea share și să aplaude mesajele venite de la Centru.

Ei, ca indivizi, erau cu toții minunați înainte să devină membri ai Platformei, erau integri, rezonabili și cu simțul umorului, dar bătălia grea cu dușmanul și importanța gravisimă a contextului în care se află țara și planeta le-au umbrit mintea, i-au încruntat și i-au întunecat. Progresiști sau conservatori, militanții de partid devin insuportabili de către cei liberi și neimplicați, care stau pe margine și privesc cu seninătate lupta, ca să nu mai vorbim de cei din tabăra opusă.

Problema este că și invers cei neangajați și sceptici devin la rândul lor insuportabili pentru membrii sectelor politice, care au numai convingeri și nu înțeleg de ce, dacă spui că esti în principiu de partea lor, nu îi lauzi tot timpul?

O critică pe care le-o aduci cântărește mai greu în evaluările lor decât zece laude. Cine nu este cu ei 100% este împotriva lor!

Sub povara populismului și a bulelor intolerante, sistemul libertăților și al moderației, care a fost în esență garantul succesului istoric al democrațiilor occidentale, ar putea ceda treptat. Să nu uităm. Democrația nu înseamnă numai votul poporului. De votat se votează și în Rusia.

Avem lecții dure în trecutul nu foarte îndepărtat al acestui continent mic și agitat. Toți activiștii mărunți și poate modești în aspirațiile politice personale (nu vorbim de monștrii de la vârful piramidei), adică cei de la baza societății, care au susținut inițial crezul partidelor fasciste ale anilor ’30 și ’40 ai secolului trecut sau al partidelor comuniste de mai târziu, au fost în esență oameni bine intentionați („oameni noi”), de la intelectuali idealiști la simpli muncitori, care au crezut, pe masura nivelului lor de înțelegere, că fac bine țării lor, că pot reinventa politica și astfel să contribuie la o lume mai bună.

Niciun adept al acelor mișcări populiste nu avea sentimentul că face ceva împotriva poporului, chiar dacă noi vedem astăzi diferit lucrurile de cum le vedeau ei atunci, în contextul respectiv.

UK și SUA au cedat și asta e foarte grav

Atunci, cel puțin, în vremea marii cumpene a extremismului secolului XX, democrațiile americană și britanică au rezistat tentațiilor populismului, au luptat, au învins și au setat ordinea globală liberală de tip occidental.

Acum este mult mai grav. Chiar democrațiile de limba engleză, despre care știam că sunt cele mai mature, au dat semne, încă din 2016, că se clatină în fața noii versiuni a populismului, unul mai speculant și mai șiret decât predecesorul lui de acum 80 de ani.

Cu ajutorul Facebook, populismul a păcălit de data aceasta democrațiile avansate din SUA și Marea Britanie și le-a întors împotriva propriilor lor valori (e drept, valorile fuseseră formulate de elitele lor din 1945 și din deceniile următoare), convingând majorități la limita de alegători că ordinea liberală occidentală creată în esență tot de țările lor s-a întors astăzi împotriva popoarelor suverane.

De la dreapta la stânga spectrului politic, toți vorbesc acum de schimbare și de binele poporului.

Să nu ne mai miram așadar de radicalizările de la noi, dacă în SUA și Marea Britanie s-au dat voturi atât de iraționale ca cele din 2016. Este motivul pentru care spun că, dacă politica din țările occidentale și discursul populist al marilor opțiuni ideologice își vor urma cursul din prezent, iar mediul informațional și de comunicare va continua tendințele actuale, este posibil ca generația viitoare să nu se mai bucure de sistemul libertăților și al moderației.

Cei care vin după noi ar putea să trăiască sub presiunea autoritară a învingătorilor războiului cultural gigantic de astăzi, dintre progresiștii „ultraliberali” anti-capitaliști (o contradicție în termeni, căci un liberal autentic nu poate fi niciodată un „ultras”, ci doar un moderat și un centrist), care resuscitează vechi utopii marxiste într-un limbaj civico-politic actualizat, cosmetizat cu egalitarisme forțate (nu în sensul de egalitate de drepturi, ci de egalitate de rezultate), cu discriminări pozitive (care tot discriminări sunt) și soluții ecologiste radicale care promit salvarea planetei, și conservatorii „iliberali”, cei care vor să pună punct sistemului libertăților și al deschiderii și să revină la regimuri autoritare, la politicile identitare și la discursul urii.

Între cele două armate ideologice care atrag milioane de militanți prin televiziuni și mai recent prin rețelele sociale, observăm cum segmentul neînregimentat, rațional, lucid, realist și critic aproape că dispare, de la un an la altul, de la o campanie electorală la alta, de la o bătălie politică de etapa la alta, migrând spre una dintre cele două tabere.

Articol preluat de pe ziare.com